joi, 19 mai 2016

A crește copil este egal cu a te odihni bine merci


Cu vreun an  în urmă mă întâlnesc, la un moment dat, cu un fost coleg de lucru. Ne-am oprit din mers, ne-am salutat, ne-am felicitat cu copii pe care îi avem, el avea o fetiță și era cu 2 ani mai mare ca băiatul meu. Vorbim noi despre una despre alta, mă întreabă dacă vreau să ies la lucru, dacă mai am în plan vreun copil, etc. Eu îi zic că aș vrea să lucrez, bineînțeles, oricum n-o să stau ani de zile acasă, toate la vremea lor și el îmi zice:

- Lasă, stai și te odihnește, nu te grăbi, o să ai timp de lucru, avem o viață întreagă la dispoziție.

Toate bune și frumoase, nu neg că nu aș avea o viață întreagă la dispoziție să lucrez și să am tot felul de ocupații, joburi, etc.

Cel mai tare m-a deranjat la ureche faptul că eu stând acasă, adică crescându-mi/educându-mi copilul, mă odihnesc. Oare așa o fi?

Nu vreau s-o fac acuma pe jertfa și toate celelalte cuvinte aferente, dar mie mi se pare că un bărbat care zice așa sau e de așa o părere e cam zero implicare în viața copilului, cu excepția banilor pe care îi aduce în casă, fiind capul familiei, cea mai „destoinică” poziție pe care o poate avea un tată, ironic vorbind.

De ce mi-am adus tocmai acum aminte de asta? Pentru că recent, peste încă un an, m-am întâlnit cu tot felul de rude, prieteni, cunoștințe și cam încă pe 3 tătici i-am identificat cu aceeași părere.

Băi, bine că atunci când v-ați futut nevasta sau , mă rog, să par un pic mai civilizată, educată, pardon, ați făcut dragoste cu ea, v-o fost bine! V-o fost ghini și nici în sulă nu v-ați gândit că a crește un copil nu e chiar odihnitor, alegeți să dormiți la bucătărie, în altă cameră, pe la prieteni și asta pentru că vă plânge non stop odrasla și voi a doua zi sunteți la servici și dacă nu veți fi odihniți, veți avea o pulă randament! Serios?! Dar poate vă implicați și voi în a sta cu copilul, în a da mamei timp pentru ea, să mai doarmă, să se relaxeze, să mai aibă cumva grijă  și de ea, nu să stea la cratiță, să facă ordine și să-ți spele ciorapii, nu, fix odihnă pentru ea! Ai putea? Ce zici ?!

Nu-i bag pe toți într-o oală, nu, desigur că nu, sunt și tați de treabă, care fac tot ce le stă în puteri să aibă armonie în familie și mamă odhinită, binedispusă și copil fericit.

Gata,să ne auzim de bine!

duminică, 14 iunie 2015

Desprea mama mea, poate şi mamele altor copii ca mine

Eu am avut o copilărie fericită până într-un anumit punct.
Nu ştiu cu adevărat ce factori au declanşat tot tărăboiul care s-a format în familia mea la un moment dat. Cert este că eu din urma la tărăboiul ista am rămas cu nişte resentimente pe care le simt şi azi, de cele mai deseori, atunci când ating tema mamei.
Eu sunt mămoasă de felul meu, mămoasă nu să nu fac nimic fără mama sau să stau numai la fusta ei.

Dacă era asta situaţia poate acuma mă simţeam altfel.

Din clasa a 7-a mama mea a plecat peste hotare să muncească. Desigur şi bineînţeles, muncă la negru.

În primul an mi-a fost foarte greu. Atunci am învăţat să-mi fac mâncare şi să am grijă de mine singură. De atunci am început să simt acut lipsa mamei în viaţa mea.

Până în ziua de azi, mama munceşte la negru, vine acasă odată în an pe o lună de zile. Din toată luna asta cu mine are posibilitatea să stea câteva ore numai şi în cel mai fericit caz 2-3 zile.

De când a plecat ea a rămas cu impresia că eu am 14 ani, că nu au trecut de atunci vreo 10 ani, că m-am maturizat, că am şi eu familia mea, că, totuşi, îi simt lipsa.

Nu ştie a vorbi cu mine ca de la mamă la fiică. Eu, foarte des, iniţiez teme de discuţie, ea mereu se eschivează şi alege să vorbească despre ce îi este ei comod.

Mereu când aduc vorba de ea îmi vine a plânge. Mereu sper că ea se va schimba, că vom fi apropiate, că vom vorbi câte în lună şi în stele, vom vorbi despre tot ce se poate vorbi.

Mă gândesc la ea şi mă doare.

Sper şi cred că eu o să am altă relaţie cu copii mei. Acea relaţie de care ei o să aibă nevoie.

A plecat peste hotare, vorba ceea: ca să ne pună pe noi la cale, dar odată cu asta, am pierdut foarte mult, am pierdut-o pe mama, ea e vie, e sănătoasă, dar eu nu o am lângă mine, lângă mine aşa cum mi-am dorit dintodeauna.

Mă gândesc la ea şi mă doare :(

joi, 11 iunie 2015

Gânduri diurne

Eu am fost într-o perioadă tare aiurea, mă gândeam numai la prostii, dădeam vina pe toţi, până mi-a trecut într-o zi.
De la o seamă de vreme sunt tare plângăcioasă, tare repede mă umflă plânsul. Plâng şi după asta aşa de bine mă simt, adio stres emoţional, salut echilibru psiho-emoţional.

Degrabă plec într-o călătorie, şi de dus ştiu când mă duc, dar iată când vin, nu ştiu.
Şi cred că numai de la asta mă simt bine: oameni noi, anturaj/mediu nou.
Ştiu că de la început nu mi-a fi chiar cel mai uşor, dar până o să mă acomodez.

Tare tânjesc după linişte. Tare!

luni, 18 mai 2015

(nu)sunt bine...

... sunt bine pentru ochii lumii...
deşi, mie tare-mi nu-mi place să fac ceva numai de atâta ca lumea să nu mă vorbească de rău, să mă arate cu degetul. Eu pot scuipa oricui în ochi, mai puţin mamei. Tatălui am încercat, dar mi s-au înmuiat genunchii, oricât de tare aş vrea să-l detest pe omul ăsta şi credeţi-mă am şi motive serioase, nu pot.

Conştiinţa asta câteodată e o mare curvă.

Nu sunt omul care poate să trăiască sau să se hrănească cu iluzii. Mă cred a dracului de optimistă, dar, deseori, foarte bine mă regăsesc în papucii pesimistului.

Sunt o fricoasă. Mereu mă gândesc că nu sunt atât de aptă, capabilă, deşteaptă, citită, de femeie aşa cum mă cred. Sau poate nu e frică, dar e o Mare mare de nehotărâre.

Nu ştiu de ce mi s-au insuflat prostiile astea de mică: că sunt săracă, să nu sar mai sus de lungul nasului, că bani niciodată n-o să am atât cât îmi trebuie sau cât va fi necesar ca să-mi târăsc existenţa de pe o zi pe alta, că nu sunt capabilă, că sunt proastă, că nu sunt bună de nimic şi nici nu voi fi.

Gândurile astea aşa mă storc şi mă presează. O perioadă parcă nici nu le am în vocabular, nici nu ştiu de ele, apoi revin şi mă bântuie.

Mâine e o nouă zi şi eu mă voi trezi cu alte gânduri, pentru că aşa va fi mai bine.

Gânduri senine la toţi!

miercuri, 4 iunie 2014

Dor să-ţi fie dor

Eu zilele astea tot ascult piesa asta pe repeat. Lua-or naiba.

Prin melodie şi versurile ei tare-mi aduc aminte de faptul cum eu m-am îndrăgostit de un pierde-vară. Să nu-i zic prost. Ca atare eu nu consider oamenii proşti din moment ce au minte dar nu pot umbla la ea.

Băi, şi la cât de tare pot să-mi controlez emoţiile şi toate alea, când fac câte un căcat mai mare decât mine ... nu-mi vine a crede că eu am fost aceea.

Mereu m-am ferit de bărbaţii frumoşi. Şi vă zic şi de ce, pentru că bărbatul frumos aparţine la toată lumea. Mie tare nu-mi place să mă trezesc într-o zi  să constat cu stupoare că frumusache al meu stă în poalele alteia.

Ăştia frumoşi ştiu a dracului să profite de frumuseţea lor conştient şi dacă mai eşti naivă îţi torn de-a macaroane, of maică.

Eu prima dată pe Făt-Frumos l-am cunoscut la locul meu de muncă. Nu-l văzusem până atunci nicioadată. Dar în ziua aia, baţ şi-l observ din profil, mi-a picat faţa.

Buze cărnoase, sprâncene negre ca pana corbului şi curbate frumos, faţă ovală, înalt şi cu un sex-appeal, of, şi acuma când îmi aduc aminte nu-mi vine a crede că el a fost.

Eu nu mă avânt repede în discuţii şi nici nu abordez eu bărbaţii. Doar dacă leşin după el pot să mă bag în seamă. În rest, aştept. La acesta nu a trebuit mult să aştept. El mai în glumă mai în serios se tot lua de mine. Până la urmă, nu ştiu cum şi în ce circumstanţe ne-am pornit în acelaşi timp acasă.

Şi aşa de pe o zi pe alta, ne tot hârjoneam şi simţeam cum mi se  înmoaie genunchii când îl văd.

Au trecut 3 luni în care ne-am tot tachinat unul pe altul şi a venit momentul să plec pe 3 luni într-un schimb de experienţă.  Atunci jale. Îmi era dor de el, are un zâmbet frumos că te topeşti numai când îl vezi zâmbind, dap să te mai ţină în braţe, să te joace.

Mereu mi-am dorit bărbat lângă mine care să mă distreze, să mă stric de râs, să mă joc de-a ce vreţi voi până-mi cad picioarele de oboseală, să mă nebunesc în cel mai prost mod posibil, să alerg prin ploaie, să dau cu picioarele în roţile maşinilor care staţioanează noaptea pe marginea drumului. Offff, Doamne. Mi-e dor. Şi doare bleeaaaa.

Am revenit eu după acele 3 luni. Iarăşi nebuneală, zile frumoase. Am început să cunosc şi alte părţi ale lui mai puţin plăcute. Şi aşa se întâmplă la fiecare, de ce în draci nu există oameni constanţi în calităţi, nu ştiu, dacă te cunosc "perfect" la început, de ce naiba nu te menţii aşa până la urmă. De ce-mi stricaţi iluziile, băi?!

Cea mai mare necaz al meu, că cu el am început a mă simţi în nesiguranţă. Ca să pot avea o relaţie cu un om , trebuie să mă simt în siguranţă, să am siguranţa zilei de mâine.

Că-ţi place de mine, că te dai în vânt după mine, că eu sunt unica de  felul ista, pe mine asta nu mă răceşte, nici încălzeşte.

Până la urmă ne-am despărţit, dar nici nu ştiu dacă pot să zic că ne-am întâlnit.

Dar de fiecare dată când ne întâlnim, cel puţin le mine se reaprind acele sentimente de altă dată, futui mama ei de viaţă şi de tot.

Îl văd şi-mi vine să-l cuprind, să-l sărut, să mă joc cu el, tânjesc ca o proastă.

Şi apoi e din ăsta cu capul în nori, filosofeală aiurea, eu îl întreb una  şi el îmi răspunde un roman întreg. Of. Eu îi spun: bă, omule, îmi eşti drag, îmi curg balele când te văd, dar nu pot aşa, nu pot să stau lângă un om după care fetele umblă în limbă după tine. Şi apoi după câte o ceartă mică, şterge tot, şi număr şi poze. Dă-o-ncolo de treabă. Eu sunt stabilă psihic şi fizic parcă.



Greu blin, tare greu. E aşa aiurea când te îndrăgosteşti de omul  nepotrivit. Dragostea aasta e ca o curvă. Eh, ce aş mai flocăi-o.

Vroiam să scriu acest post cu ciudă ca atare. Să arăt oarecum că e huinea toată asta şi că am să depăşesc această tânjeală. Dar s-a primit aici o caşă. Caşa mea, de fapt. Cred că mâine o să mă simt mai bine, eu mereu mă simt bine după ce scriu .

Prima dată scriu aici, de obicei o fac în jurnalul meu personal.  Am încercat să-l evit, să nu-l sun, dacă-l văd s-o iau hăchea, dar până la urmă ...  parcă e un magnet, ne sunăm, vorbim, râdem, tânjim amândoi ca doi proşti. Dar nu vreau o relatie cu un om cu care nu-mi vad viitorul. Cu care nu simt asta, nu vreau sa ma aventurez, sa risc si dupa asta sa regret o viata intreaga. Of. Un post chişorcos, iaca. Dar mi-i pohui sau indiferent, profund de tot, cum zice lumea deşteaptă. Ganduri senine, oameni buni, suflet împăcat.