miercuri, 4 iunie 2014

Dor să-ţi fie dor

Eu zilele astea tot ascult piesa asta pe repeat. Lua-or naiba.

Prin melodie şi versurile ei tare-mi aduc aminte de faptul cum eu m-am îndrăgostit de un pierde-vară. Să nu-i zic prost. Ca atare eu nu consider oamenii proşti din moment ce au minte dar nu pot umbla la ea.

Băi, şi la cât de tare pot să-mi controlez emoţiile şi toate alea, când fac câte un căcat mai mare decât mine ... nu-mi vine a crede că eu am fost aceea.

Mereu m-am ferit de bărbaţii frumoşi. Şi vă zic şi de ce, pentru că bărbatul frumos aparţine la toată lumea. Mie tare nu-mi place să mă trezesc într-o zi  să constat cu stupoare că frumusache al meu stă în poalele alteia.

Ăştia frumoşi ştiu a dracului să profite de frumuseţea lor conştient şi dacă mai eşti naivă îţi torn de-a macaroane, of maică.

Eu prima dată pe Făt-Frumos l-am cunoscut la locul meu de muncă. Nu-l văzusem până atunci nicioadată. Dar în ziua aia, baţ şi-l observ din profil, mi-a picat faţa.

Buze cărnoase, sprâncene negre ca pana corbului şi curbate frumos, faţă ovală, înalt şi cu un sex-appeal, of, şi acuma când îmi aduc aminte nu-mi vine a crede că el a fost.

Eu nu mă avânt repede în discuţii şi nici nu abordez eu bărbaţii. Doar dacă leşin după el pot să mă bag în seamă. În rest, aştept. La acesta nu a trebuit mult să aştept. El mai în glumă mai în serios se tot lua de mine. Până la urmă, nu ştiu cum şi în ce circumstanţe ne-am pornit în acelaşi timp acasă.

Şi aşa de pe o zi pe alta, ne tot hârjoneam şi simţeam cum mi se  înmoaie genunchii când îl văd.

Au trecut 3 luni în care ne-am tot tachinat unul pe altul şi a venit momentul să plec pe 3 luni într-un schimb de experienţă.  Atunci jale. Îmi era dor de el, are un zâmbet frumos că te topeşti numai când îl vezi zâmbind, dap să te mai ţină în braţe, să te joace.

Mereu mi-am dorit bărbat lângă mine care să mă distreze, să mă stric de râs, să mă joc de-a ce vreţi voi până-mi cad picioarele de oboseală, să mă nebunesc în cel mai prost mod posibil, să alerg prin ploaie, să dau cu picioarele în roţile maşinilor care staţioanează noaptea pe marginea drumului. Offff, Doamne. Mi-e dor. Şi doare bleeaaaa.

Am revenit eu după acele 3 luni. Iarăşi nebuneală, zile frumoase. Am început să cunosc şi alte părţi ale lui mai puţin plăcute. Şi aşa se întâmplă la fiecare, de ce în draci nu există oameni constanţi în calităţi, nu ştiu, dacă te cunosc "perfect" la început, de ce naiba nu te menţii aşa până la urmă. De ce-mi stricaţi iluziile, băi?!

Cea mai mare necaz al meu, că cu el am început a mă simţi în nesiguranţă. Ca să pot avea o relaţie cu un om , trebuie să mă simt în siguranţă, să am siguranţa zilei de mâine.

Că-ţi place de mine, că te dai în vânt după mine, că eu sunt unica de  felul ista, pe mine asta nu mă răceşte, nici încălzeşte.

Până la urmă ne-am despărţit, dar nici nu ştiu dacă pot să zic că ne-am întâlnit.

Dar de fiecare dată când ne întâlnim, cel puţin le mine se reaprind acele sentimente de altă dată, futui mama ei de viaţă şi de tot.

Îl văd şi-mi vine să-l cuprind, să-l sărut, să mă joc cu el, tânjesc ca o proastă.

Şi apoi e din ăsta cu capul în nori, filosofeală aiurea, eu îl întreb una  şi el îmi răspunde un roman întreg. Of. Eu îi spun: bă, omule, îmi eşti drag, îmi curg balele când te văd, dar nu pot aşa, nu pot să stau lângă un om după care fetele umblă în limbă după tine. Şi apoi după câte o ceartă mică, şterge tot, şi număr şi poze. Dă-o-ncolo de treabă. Eu sunt stabilă psihic şi fizic parcă.



Greu blin, tare greu. E aşa aiurea când te îndrăgosteşti de omul  nepotrivit. Dragostea aasta e ca o curvă. Eh, ce aş mai flocăi-o.

Vroiam să scriu acest post cu ciudă ca atare. Să arăt oarecum că e huinea toată asta şi că am să depăşesc această tânjeală. Dar s-a primit aici o caşă. Caşa mea, de fapt. Cred că mâine o să mă simt mai bine, eu mereu mă simt bine după ce scriu .

Prima dată scriu aici, de obicei o fac în jurnalul meu personal.  Am încercat să-l evit, să nu-l sun, dacă-l văd s-o iau hăchea, dar până la urmă ...  parcă e un magnet, ne sunăm, vorbim, râdem, tânjim amândoi ca doi proşti. Dar nu vreau o relatie cu un om cu care nu-mi vad viitorul. Cu care nu simt asta, nu vreau sa ma aventurez, sa risc si dupa asta sa regret o viata intreaga. Of. Un post chişorcos, iaca. Dar mi-i pohui sau indiferent, profund de tot, cum zice lumea deşteaptă. Ganduri senine, oameni buni, suflet împăcat.




vineri, 8 noiembrie 2013

Minte de moldovean

O zis o vorbă tare deșteaptă Ion Creangă, odată: „Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur, prin curaj!”
Ap așa și eu. Știu că sunt proastă, oameni buni, dar când văd, aud, la urma urmei, simt unul/una mai proastă decât mine, mă bucur! Să vă povestesc.

Dau o carte cu împrumut. Uneia care se crede cea mai frumoasă de pe mapamondul ista. Nu se duce nici la cacat nemachiată, nu vorbește cu oricine, nu stă lângă oricine și ... pizdeț!

De câte ori mi s-a întâmplat să dau cărți cuiva să le citească și dau termen mare, nu 2-3 zile, nu mi se întorc nici peste o lună. Așadar, am dat termen de o lună și pentru că era vară, zic, poate până-n septembrie o citești tu. Aha, a citit-o de i s-o rupt chiloții în cur.

Locuind amândouă în același sector, pe atunci eram în Chișinău, nu s-a încumetat frumoasa adormită să-mi întoarcă cartea mie, dar a luat-o cu ea în drum spre Europa, a trecut prin alt oraș european, s-a dus la prietena mea și i-a lăsat cartea ei, cică când o reveni ea prin țară și mă va vizita să nu uite să ia și cartea să mi-o înapoieze. Am rămas perplexă: cum blea să faci așa ceva, cum? 

Cine-mi împrumută repede o carte să trag o fugă până-n pizda la mă-sa și apoi, promit, v-o aduc eu înapoi, că nu cred să găsesc pe cineva cunoscut acolo? Ce ziceți? Faceți afaceri cu mine? A?! Eu aștept propuneri, sunt un partener de încredere. Îmi dau cuvântul de onoare.

Mă duc să struchesc niște semințe de tabac (dovleac) la coșul de gunoi. Voi vreți ?

duminică, 1 septembrie 2013

Despre beții

Mult efort nu o să depun ca să scriu acest articol.
O să trec direct la subiect. Poate o să înjur pe alocuri.
Eu nu înțeleg oamenii care abia așteaptă o zi de naștere să se îmbete ca porcii. Sau orice altă ocazie.
Bă ipocriților, câte metode sunt pe lumea asta înafară de băut, mâncat și umblat în patru labe ca să te relaxezi?!

Bă, câți dintre voi după ce beți ca porcii vă puteți controla, puteți vorbi coerent și să fiți oameni?!
Nu se poate blea să te întâlnești cu cineva la un ceai, la o cafea, la un suc și să te distrezi, să discuți câte-n lună și-n stele, de ce anume băutura e cea mai bună metodă pentru așa ceva?!

Bă, eu nu înțeleg pornirea asta animalică de a dughi toate băuturile posibile, după asta să te tăvălești pe jos, să rânești ca un porc în pământ, să te faci de rușine în fața unor oameni care până atunci te credeau normal.

Mă, ce motiv de sărbătoare poate fi faptul că an de an ți se adaugă ani la vârstă, nu invers. Nu te întinerește nimeni, dimpotrivă, tu ca prostul te îmbătrânești, degradezi, îți consumi anii, nu invers!

De ce dracu nimeni nu-și face ziua de naștere la o plimbare prin parc, tupa, să mergi să te plimbi și să discuți cu cineva orice. Măcar și cele mai tâmpite teme de discuție.

De ce-n dracu, nimeni nu-și face ziua citind o carte, mai multe cărți, cu mai mulți amici și după asta într-un week-end să vă întâlniți și să polemizați?! De ce blea?! De ce vă place să beți ca boii?! Până nu știți de voi?!

Detest oameni care beau, sunt beți și cu cea mai virgină ipocrizie, sau nu găsesc acuma cuvântul potrivit îți zic că ei sunt treji. Că ei știu ce fac, că pot să întoarcă munți. Mi-i greață de voi, mi-i o greață de nedescris.
Mă duc de la comp că o să-mi vomit monitorul. 

miercuri, 7 august 2013

Despre smiorcăiți

Mie niciodată n-o să-mi fie sau nu mi-a fost rușine de părinții mei. Deși toată lumea judecă copii după părinți. Dacă tatsu a fost un alcoolic așa va fi și feciorsu. Sau dacă mă-sa a fost o curvă, ficsa va călca pe urmele ei. Dar nu e așa, înțelege asta numai cel care îi ajunge minte pentru asta.

Deasemenea nu e frumos să-ți bârfești sau să-ți batjocuri părinții. Nu e moral. Dacă ești plin de oftică, dacă îți lipsesc gărgăuni, dacă toată lumea te urăște, te freacă pe la spate care și cum, ap nu ți-i părintele de vină, bleadi! De vină ești tu că nu-ți pui mintea în mișcare sau nu ți-o folosești, atâta cât o ai. De multe ori pentru chestii relativ simple nu ai nevoie de o tonă de creier.

Majoritatea preferă să copie pe cineva, să-și lase creierul la împuțit, să întrebe pe cineva, numa nu cumva să depună vreun efort să-și încordeze un pic organul central al sistemului nervos.

Că ai terminat o școală și lucrezi vânzător nu-i mă-ta de vină, nici că nu ai apartament și mașină.
Pune capul la bătaie, nu curul. Vezi din urma cui va fi efectul mai mare. Deși, și de vânzători avem nevoie, dar pentru asta nu e nevoie de 3 ani de facultate, ros fund de scaune, bani pentru examene și licență cumpărată, precis!


vineri, 22 martie 2013

Azi

Eu azi am făcut-o să plângă.  Deși nu ăsta mi-a fost scopul. Eu azi am am făcut-o să recunoască ceea ce eu demult observasem (o fac pe mironosița, și eu sunt vigilentă, doar că din altă perspectivă, fiecare cu darul lui :) ). Am întrebat-o de ce plânge. A preferat să nu-mi răspundă în schimbul la alte câteva lacrimi care nu conteneau să se prelingă pe obrajii ei.

După câteva momente, undeva în adâncul sufletului meu amorțit, a început să se ivească o urmă de vină. Dar numai pe o fracțiune de secundă. Am repetat de mai multe ori aceeași întrebare: de ce plângi?! Mi-a răspuns sec că nu sunt eu de vină. Nu mi-a stat mai bine, dar gândindu-mă un pic avea motive mult mai serioase decât ceea ce-i reproșasem eu cu câteva minute înainte.


Am mai vorbit odată despre ea. De atunci nu s-au schimbat multe, dimpotrivă, mie mi se pare că s-a agravat situația. Situație pe care eu n-o mai pot tolera. Oi fi eu măritată, oi fi eu, degrabă, foarte, mămică deja, dar de prietenie nu mă pot lăsa. Mereu am idolatrizat această noțiune. Mereu am avut-o doar imaginar. În realitate mi-a lipsit atât de mult. De multe ori mă întreb dacă nu cer prea mult. Poate exagerez, poate sunt bolnavă la noțiuni, nu le simt contururile, sau nu știu.

Vine la mine numai când are nevoie de ceva. Vine la mine numai de atâta că, așa, subtil i-am făcut observație. Nu mai vine la mine ca înainte că s-a măritat și ea, are lucru și e tare ocupată.
Eu zic că astea nu-s motive. Chiar nu-s. Să vrei găsești timp pentru toate. Are soț, am și eu, dar niciodată nu am ignorat-o, mereu mi-a făcut datoria de prietenă așa cum se cuvine. Cel puțin așa cred eu din perspectiva mea. Când am întrebat-o azi poate are ceva să-mi reproșeze, mi-a zis că nu are ce să-mi zică acuma. Am s-o mai întreb odată după ce nasc. Că ea mă sună, dacă eu nu țin cont de asta. Dar eu nu trăiesc cu instrumentele virtuale sau chiar și cele palpabile, una e să mă întrebi pe telefon ce fac, alta e să vii la min, o oră nu mai mult și să mă întrebi așa: ochi în ochi, să-mi vezi mutra și trăsăturile feței.

A plecat dar nu știu cu ce gânduri, o să văd, deși nu cred în schimbare, nu sunt la prima tentativă de acest gen. Nu o înțeleg. Dar nici de vorbit nu vrea să vorbească, a preferat numai să plângă, atât. I-am zis azi că dacă rămân și fără ea nu o să plâng pentru că n-o să am după ce.

Nu-mi plac oamenii care nu știu ce vor de la viață, sau fac lucruri numai așa ca să fie, nu din plăcere sau că așa ar simți rânza în ei. Halal.